Îmi vine greu să cred, dar de ce arta clasică pare atât de complexă, iar cea modernă se digeră mult mai ușor? De ce, când treci prin sala cu lucrările lui Caravaggio, te îndrepți instinctiv și adopți o postură serioasă, iar în sala de artă modernă, cu lucrări de Paul Klee sau Josef Albers, după cinci minute deja te întrebi: „E gata lucrarea asta sau s-a oprit artistul pentru un apel?”
Ai zice că arta clasică are mai multe detalii, mai multă măiestrie... Uneori chiar înspăimântător de multe! Te uiți la o lucrare de Vermeer și fiecare cută a țesăturii e redată atât de precis, încât ai impresia că modelul a stat acolo o săptămână întreagă! Dar dacă te uiți mai atent, fiecare tușă și culoare în arta clasică e încărcată de semnificație. În picturile Renașterii sau barocului vezi adevărate povești. Nici urmă de abstracție de genul „eh, aici parcă văd un hamac și un nor, dacă mă uit îndeaproape.”
Formele mici, cum ar fi schițele și studiile, au și ele sensul lor. Dar poate sta un artist patru ore să picteze o lucrare doar pentru ca privitorul să se uite la ea o secundă și jumătate? Velázquez, de exemplu, lucra la fiecare portret ca și cum știa că lucrările lui vor ajunge să atârne în Luvru și Prado. El căuta doar să facă ceva frumos — iar pe atunci „frumos” arăta altfel. Cu cât erau umbrele mai adânci, cu atât mai profunde erau gândurile.
În arta clasică forma are o importanță enormă, aproape sacră. În arta modernă, însă, forma poate fi minimalistă și doar să transmită o idee. Așa cum a făcut Carl Andre. El a expus pe jos 120 de cărămizi și acelea au devenit „artă”. Te uiți la ansamblu — arată frumos, dar dacă privești atent, parcă e un șantier.
Arta clasică cere o percepție atentă. Ca la Surikov sau Rembrandt — trebuie să revii de câteva ori ca să surprinzi întreaga profunzime, detaliile, acea nuanță invizibilă pe care au lăsat-o. E ca atunci când te uiți la filmul preferat a zecea oară și descoperi detalii pe care le-ai ratat. Cu arta modernă e altfel: privești și înțelegi imediat. Nu simți nevoia să revii, dar nici să critici nu prea merge — poate fi ceva sacru acolo.
Culoarea, compoziția, tehnica — pentru mulți sunt doar un fundal pentru o idee. Și privitorii stau ore întregi să deslușească ce a vrut să spună artistul. La o expoziție Picasso, de exemplu, poți auzi dialoguri de genul: „Pasăre sau o gaură în gard?” Cu arta clasică e altceva: vezi tușa lui Leonardo și înțelegi imediat — aici a fost vorba de un maestru și un model, nu de joacă.
Cred că pe mulți îi sperie când arta cere atenție și efort. Cu abstracția lui Kandinsky e mai ușor: nu trebuie să te gândești prea mult, doar simți culoarea și forma. Iar clasicul e ca la muzeul de arte frumoase, unde îți dai seama că va trebui să folosești mintea, nu doar să pui „fața de om inteligent.”
Comentarii
Trimiteți un comentariu